Din valurile vremii, iubita mea răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai
Și fața străvezie ca fața albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zîmbetul tău dulce tu mîngăi ochii mei,
Femee între stele și stea între femei.
Și întorcăndu-ți fața spre umărul tău stîng,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plîng.
***
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.
***
Dar, vai, un chip aevea nu ești astfel de treci,
Și umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos.
Zădarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Textul respectă ortografia din perioada interbelica, poezia fiind preluată din volumul – MIHAIL EMINESCU POEZII – ediție îngrijită de Garabet Ibrăileanu, publicată de Editura Națională S.Ciornei, București 1938.
- Sublinierea îmi aparține.