”...Stamatiad și-a ridicat ochii și glasul spre Dumnezeire, singura care mai putea fi liman de nădejde în vremurile acelea așa de nimicitoare, și „ psalmii” săi au răsunat ca dintr-o orgă a înseși conștiinței românismului, ce părea deapururi osândit:
Îndură-Te, Părinte, Că zarea-ntreagă plânge Ruina țării mele, Îngenuncheată-n sânge ! Îndură-Te, Părinte Căci totul e-o ruină Și-n noaptea-nfricoșată Doar apele suspină! Îndură-Te, Părinte, De mamele nebune Ce-aleargă despletite Pe câmpuri de cărbune! Îndură-Te Părinte, Că dorm, fără de vise, Atâția fii ai țării, Cu rănile deschise ! ........................ Îndură-Te Părinte, De viața noastră-amară, Stropit ades cu lacrimi Pân-am clădit o țară! Îndură-Te, Părinte, Durerea ne-o razbună Ca-n vremile trecute De gloria străbună! de Al.T. Stamatiad, 1917, decembrie 24, * Versuri și text extrase din volumul ” POEZIA LUI AL.T. STAMATIAD”- note critice și bibliografice de Dem. Bassarabeanu, editura ” Cultura Românească” S.A.R București, 1937.
imaginecontinua 
Pingback: DRĂGĂLAȘĂ CA O FLOARE – O imagine continua