DIN VALURILE VREMII…


de Mihail Eminescu

Din valurile vremii, iubita mea răsai

Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai

Și fața străvezie ca fața albei ceri

Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

Cu zîmbetul tău dulce tu mîngăi ochii mei,

Femee între stele și stea între femei.

Și întorcăndu-ți fața spre umărul tău stîng,

În ochii fericirii mă uit pierdut și plîng.

***

Cum oare din noianul de neguri să te rump,

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,

Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec

Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn,

Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

***

Dar, vai, un chip aevea nu ești astfel de treci,

Și umbra ta se pierde în negurile reci,

De mă găsesc iar singur cu brațele în jos

În trista amintire a visului frumos.

Zădarnic după umbra ta dulce le întind

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Textul respectă ortografia din perioada interbelica, poezia fiind preluată din volumul – MIHAIL EMINESCU POEZII – ediție îngrijită de Garabet Ibrăileanu, publicată de Editura Națională S.Ciornei, București 1938.

  • Sublinierea îmi aparține.